De Ioan Boanchiș (foto)
Constantin Virgil Gheorghiu a scris cartea “Ora 25”, după care s-a făcut filmul cu același titlu, avându-i în rolurile principale pe Anthony Quinn și Virna Lissi. Gheorghiu a cochetat cu Mișcarea Legionară și s-a dezis de ea, a fost ajutat, după război, de Monica Lovinescu și pe urmă a trădat-o, după cum susține aceasta în “Jurnal.” În anii ’90, am citit că Virgil Gheorghiu s-ar fi aflat în slujba D.I.E.
În tinerețe, Gheorghiu a fost secretarul lui Nicolae Crevedia, tatăl natural al lui Eugen Barbu. Pe Barbu l-a crescut tâmplarul Nicolae Barbu. Prozatorul și poetul Crevedia a condus un ziar legionar. Dar și Crevedia s-a derobat de legionari. În memoriile sale, intitulate “Martorul orei 25”, Gheorghiu susține un lucru cu care e de acord orice om zdravăn la cap. “Legionarii sunt excelenți luptători împotriva barbariei sovietice, dar aceasta nu face legiunea onorabilă. E de neiertat să lupți împotriva unei barbarii, oricât de atroce ar fi ea, pentru a o înlocui cu o altă barbarie. Și Garda de Fier e o cumplită barbarie”.
Nicolae Crevedia i-a povestit lui Gheorghiu ce s-a întâmplat în București când au fost repatriate trupurile legionarilor Moța și Marin, căzuți în lupta lângă Madrid, la Majadahonda. Redau pasajul, dar nu fastul funeraliilor mă interesează, ci rândurile despre presă. “Cortegiul funebru, lung de vreo zece kilometri, pornit de la Gara de Nord, din zori de zi, n-a ajuns la sediul Gărzii de Fier decât noaptea târziu. Au fost mai mult de o sută de preoți în odajdii, ambasadorii Germaniei, Italiei, Japoniei, Spaniei, toți atașații militari din Pactul antikomintern. (…) ZIARELE VOR PUBLICA EDIȚII SPECIALE DIN DOUĂ ÎN DOUĂ ORE, relatând desfășurarea ceremoniei. AM SCRIS REPORTAJUL MEU PENTRU EDIȚIILE SPECIALE ÎN MERS, PE SPATELE UNUI LEGIONAR CARE STĂTEA ÎNAINTEA MEA, CA PE UN PUPITRU. Un curier lua foile manuscrisului meu, pe măsură ce le scriam, și le ducea în fuga mare la tipografie. ERAU ZECE CURIERI CARE SE SCHIMBAU ÎN SPATELE MEU. Erau reporteri în frunte, în cortegiu și la coada acestuia. A fost un imens succes jurnalistic. Am bătut toate recordurile”.
Îmi displac disciplina milităroasă și fanatismele religioase, politice și sportive – fenomenul Ultras. Când membrii unui partid poartă uniforme (cămășile verzi la noi, cămășile brune în Germania, cămășile negre în Italia) se ajunge la nenorociri, la ceea ce numim, azi, demență jihadistă. Singura formă de fanatism pe care o accept este paranoia artiștilor. Dali îi face cultul personalității lui Dali, Pallady lui Pallady, iar Brâncuși elucubrează că Michelangelo nu făcea artă, ci își dezbrăca, picta și sculpta personajele ca la măcelărie.
Revenind la Crevedia, faza cu legionarul transformat în pupitru e grozavă. Și îmi amintește de faptul că reportajele mele cele mai izbutite, despre fotbal, le-am scris în avioane, pe pungile de hârtie kraft natur albe, puse în plasa aflată pe scaunul din fața fiecărui pasager. La dus mă distrăm, în timp ce fotbaliștii se concentrau, iar la întoarcere scriam pe acele pungi de hârtie, în timp ce se relaxa echipa.
În interbelic, numai instituțiile și boierii aveau automobile, telefoane fixe și radio. Dar ziarele (și cele de dreapta, și cele de stânga – din Sărindar) tipăreau câte trei ediții pe zi. De dimineață, de prânz, de seară. Au existat ziariști de anvergură și în perioada comunistă. Iar izbucnirea reverberantă a presei a avut loc în primii 15 ani de după revoluție. Ce tiraje, ce subiecte, ce polemici, ce explozie de talent! Ziarele nu erau branduri, ca azi. Numele publicațiilor erau coroane.
Să facem un experiment cu ziaricii apăruți după 2005 precum China în industria textilă de lux sau romgleza în corporații. “Nu e bine să generalizezi!” Aaaa, cu deontologeala asta m-ați dat gata! Haideți să-i trimitem, fără mijloace tehnice, la o conferință de presă! Nu sunt în stare să ia notițe. Dacă le scoatem bateriile, i-am distrus.
Cititi mai mult: https://www.national.ro/razvan-ioan-boanchis/ziaristi-adevarati-si-ziarici-pe-baterii-685187.html/#ixzz6NNqYdhcj
National
About Author
