Să intre în Top 50 nu a fost obiectivul principal al Anei Bogdan anul acesta. Nu pe clasament s-a concentrat, ci pe a-și continua procesul de dezvoltare și schimbare pornit de câțiva ani, de când a început să-și conștientizeze limitările, dubiile și fricile interioare care o țineau în loc.
Până la urmă, felul în care a absolvit acest proces a devenit una dintre poveștile frumoase ale acestui sezon.
„Erau niște temeri pe care eu le aveam, niște îndoieli legate de mine, de potențialul meu, de limitele pe care le am. Tot timpul simțeam că mă lupt acolo cu mai multe lucruri decât ar fi necesar, și nu le mai gestionam.”
E o lipsă de încredere de care vorbesc des și alte jucătoare din România. Iar asta vine, crede Ana, din atitudinea negativă de care sunt deseori înconjurate, încă de la începutul carierelor, și din lipsa de susținere a sportivilor tineri – financiară, emoțională sau cu specialiști care să-i îndrume.
Ea le-a resimțit pe toate în drumul ei.
**
De când a început să joace tenis, în Sinaia, a simțit că nimeni în afară de familia ei nu crede în acest vis. Se antrena cu tatăl și sora ei, cu un tun de mingi, pe un teren care nu avea nici fileu de tenis, ci unul de volei care trebuia mutat în fiecare zi. „Nu era nimeni în oraș care să joace tenis, că la Sinaia toată lumea face schi.” Auzea în jur că n-are cum să ajungă undeva, iar mai târziu, că dacă n-a realizat nimic până la 23-24 de ani, nu mai are șanse. „Ne lovim de foarte multe lucruri de genul ăsta. OK, nu trebuie să ții cont de ele, dar când eram copil mă afectau. Și cumva îți trag din încrederea sau seninătatea pe care o ai când ești copil, când chiar crezi în visul tău și îți dorești să fii acolo.”
Părinții ei au fost însă mereu optimiști și nu au renunțat, oricâte provocări au întâlnit, mai ales financiare. „Ei m-au susținut, și câțiva prieteni de familie sau cunoscuți. Am avut un singur sponsor, Christof Group, dar mai târziu. În rest erau ei, mama care stătea non-stop la restaurant și muncea, ca să-mi trimită bani să merg la turnee, și prietenii lor apropiați.”
„Observ că nimeni nu se aruncă să investească într-un copil sau un adolescent care face sport de performanță. Mi se pare că nu avem cultura aia pentru sport, sau oamenii nu vin să se uite la un meci de handbal, de baschet. Și mi se pare că atunci când vrei să faci un pas într-o direcție, primul lucru pe care-l auzi e: Nu se poate. Dar asta nu e numai în sport, cred că în general asta e mentalitatea. Am putea fi mult mai optimiști și mai pozitivi. Și să ne susținem mai mult unii pe alții, nu să ne dăm în cap.”
Din această lipsă de încredere la nivel de societate simte că pleacă multe din blocajele emoționale de care s-au lovit jucătoarele românce din generația ei. Apoi, e lipsa de specialiști, mai ales la începutul carierei. „Avem și noi antrenori buni în România, dar sunt puțini, nu poți să-i împarți la câți copii ar avea nevoie de ei, de cunoștințele lor, de experiența lor. Și de aici pleacă, de când ești mai mic. Deja la 25-26 ani le-ai învățat pe propria piele, ți-ai învățat lecțiile și încerci să le aplici și să vezi lucrurile altfel și să devii mai matur. Dar gândește-te dacă am avea de la 15-16 ani oamenii potriviți, am face lucrurile corect de la bun început. Eu cred că rezultatele ar fi altele, că potențial și talent există.”
De la 23-24 ani, mai ales după ce s-a mutat la București, a început și ea să caute să potrivească piesele de puzzle. Când simțea că se lovește de un blocaj, se observa. „Ce-mi lipsește?, se întreba. „Mă antrenez șase ore pe zi, am antrenor de pregătire fizică foarte bun, am antrenor de tenis foarte bun, rezultatele sunt bune. Dar eu cedez la scor strâns. Acolo nu e vorba că nu ești antrenat, e vorba de mental. Și atunci mi-am dat seama că la fel cum lucrez pe parte fizică, trebuie să lucrez și pe mental. Și încercam să așez piesele de puzzle, să-l duc la bun sfârșit.”
A lucrat cu psihologi sportivi, a făcut psihoterapie, yoga și meditație. Au ajutat-o o perioadă de timp, dar simțea că schimbarea trebuie să vină din interior. „Ce-o să fac, o să depind toată viața de o terapie ca să fiu bine – pe teren, dar și în viața de zi cu zi, pentru că am trecut prin depresie, prin atacuri de panică, că doar nu am avut o viață perfectă niciunul din noi. Și am zis: OK, ar trebui să plece din mine lucrul ăsta.”
A continuat să caute răspunsuri, să citească cărți de dezvoltare personală și s-a îndreptat tot mai multă către credință. „Pentru că noi nu suntem doar corpul pe care-l vedem, și am început o călătorie spirituală”. A învățat să accepte că lucrurile prin care a trecut în sport, dar și în viața privată, au învățat-o lecții care o ajută să se dezvolte în continuare. A găsit și un echilibru în viața privată, pentru că altfel nu crede că ești pe deplin împlinit.
Proiect oferit de
„Credeam că totul se rezumă la acel număr care te definește, care e în dreptul tău: Numărul 33, Bogdan”
S-a concentrat așa mult pe acest proces de schimbare interioară, pe a fi un om care se bucură de viață, de lucrurile mărunte, dar care contează atât de mult – de faptul că părinții ei sunt sănătoși, de orașul în care stă, de cățelul ei –, încât clasamentul nu a mai reprezentat un obiectiv în sine. Nu cum fusese ani de zile, un obiectiv care o copleșea.
„Mi-am dat seama că nu mai era obiectivul ăla care m-a presat ani de zile. Ani de zile m-am luptat cu Top 100, pentru mine era un stres, un chin, când auzeam Top 100 era ca și cum mă electrocuta ceva. Era presiunea pusă de mine, a celor din jur, și nu știam s-o gestionez. Și credeam că totul se rezumă la acel număr care te definește, care e în dreptul tău: Numărul 33, Bogdan. Da, OK, și dacă nu sunt 33 și sunt 56? Sau sunt 58? Păi, eu tot așa sunt. Tot două mâini, două picioare am, tot așa arăt.”
A înțeles că nu e vorba despre acel număr, ci despre cum ajunge acolo. „E vorba de călătoria pe care o ai, despre limitele pe care ți le întreci zi de zi și vrei să fii mai bun. Dar nu pentru că vor alții.”
A lucrat cu mai mulți antrenori, și le este tuturor recunoscătoare pentru ce au adus bun în acea etapă a vieții ei. „Dar în final tot tu ești acolo pe teren, ești tu cu fricile tale, cu îndoielile tale și cu gândurile tale, pe care dacă nu știi să le controlezi, te controlează ele pe tine. (…) Persoanele cu care am lucrat, chiar și cei din familie, oamenii apropiați, își dădeau cu părerea, și e normal să ai opinii diferite, dar simțeam că parcă nu mai știu ce vreau, nu știu cine sunt. Simțeam că mă pierd.”
A vrut să-și ia cariera în propriile mâini, să învețe să ia propriile decizii pe teren, să se regăsească. Așa că anul acesta a renunțat la antrenor. „Ani de zile am avut oameni lângă mine, l-am avut pe tata lângă mine. Dar simțeam că e amprenta lor. Simțeam că și atunci când am atins locul 59 (n.red: în iunie 2018), nu-mi aparținea mie. Nu știu de ce, pentru că sportul ăsta nu poți să-l faci singur, ai nevoie de o echipă. Dar cumva nu eram fericită. Locul 59, wow, ce tare. Și eu acum ce fac? Adică pe mine m-a speriat chestia aia. Eu trebuie să fac mai mult, trebuie să fac mai bine, trebuie să mă antrenez mai mult, să joc mai mult. Nu, din contră. Nu trebuia să fac nimic mai mult, trebuia să mă bucur.”
„Trebuie să te asculți și pe tine”
Acum reușește să se bucure. Nu de locul din clasament, ci de fiecare moment petrecut pe teren. Acum nu se mai gândește la numere. „Nu mai există. În momentul în care am spart din nou acea barieră în Top 100 și tot câștigam, câștigam, era atâta bucurie în joc, că dădeam cu atâta poftă în minge, cum voiam eu, unde voiam eu, cât de tare voiam eu. Jucam liber, simțeam că am libertate de a crea și de a mă exprima pe teren. Pentru că așa fac și artiștii, nu? Când unul compune un cântec, nu cred că îi spune altul cum să facă. Îi trebuie liniște, acea sclipire – care e a lui. Pe teren ești tu, dacă nu ești capabil să aplici ce spune antrenorul, nu ajungi nicăieri. E o luptă în capul tău: aoleu, poate trebuia să fac ca el, îți trec o mie de gânduri prin minte și deja a trecut setul pe lângă tine.”
Decizia de-a juca o perioadă fără antrenor a ajutat-o pe jucătoarea care anul acesta va împlini 30 de ani. După un tur doi la Wimbledon, la final de iulie a jucat finala turneului WTA de la Varșovia, iar săptămâna următoare a câștigat la Iași primul titlu WTA din carieră, un 125k.
„Simt că a fost mai degrabă o călătorie către mine în ultimele luni. A fost o decizie pe care am luat-o eu, pentru că simțeam nevoia să fiu mai atentă la nevoile mele pe teren; și la ce nevoi are corpul meu, că nu mă mai pot antrena cum mă antrenam când aveam 16-18 ani. Să fiu mai atentă la cum mă pregătesc, cum mă recuperez. Simțeam nevoia să descopăr lucrurile astea. E foarte important să ai opinia unui om de specialitate, sunt de acord, dar în același timp cred cu tărie că trebuie să te asculți și pe tine.”
Își dorește să mențină un clasament bun, mai ales că asta îi oferă niște avantaje pe tablou, dar și financiare, „pentru că momentan cea mai mare parte din bani îi investesc în mine, în tenis”. Își dorește mai ales să fie cât mai constantă. „Să reușesc pe teren, în momentul în care sunt într-un meci, să am starea și echilibrul necesar pentru un final bun. Și dacă finalul nu e bun, că poate adversara mea e foarte bună și n-am găsit soluția în ziua respectivă, dar e vorba de atitudinea mea, de a accepta acel challenge pe care adversara mi-l dă în ziua respectivă. Poate că eu n-am o zi bună și nu pot să joc ce știu eu că pot să joc, și trebuie să accept că sunt om și astăzi nu e ziua mea bună. Dar dacă eu dau totul și într-o zi mai proastă, atunci e un plus.”
Un rol important în acest proces de acceptare l-a avut Horia Tecău, căpitanul nejucător al echipei de Billie Jean King a României. Mai exact, o discuție pe care au avut-o la US Open, unde Ana s-a oprit în turul doi al calificărilor. I-a spus că o frustrează când simte că nu joacă așa cum știe că poate juca, iar fostul jucător de dublu a îndemnat-o să accepte aceste momente, pentru că „nimeni nu poate da 200% în fiecare zi. „Acceptă-te, că nu ești robot”, i-a zis. „Acceptă că azi faci 100% din ce poți tu azi și cum ești tu azi, nu cum ești tu în varianta ta ideală. Nu te duce cu gândul acolo, pentru că îți distrugi toată energia bună și ai așteptări prea mari de la tine. Acceptă-ți greșelile pe care le faci pe teren, mergi mai departe, fii liniștită. Let it go.”
A urmat o nouă perioadă bună. După US Open, s-a calificat în două semifinale, la Portoroz (Slovenia) și la Parma, ambele turnee WTA 250. Săptămâna de la Parma i-a adus și accesul în premieră în Top 50 (acum e pe 46). La turneul de acasă, Transylvania Open, a întâlnit în primul tur o jucătoare solidă, Jule Niemeier, aflată la cel mai bun sezon din carieră, și a pierdut după două ore de joc.
Nu plănuiește să mai joace decât BJK Cup în acest final de sezon, apoi să se odihnească după un an intens și să se gândească dacă vrea să continue tot fără antrenor. „Ce pot să spun în momentul e că nu cred că mi-aș dori pe cineva full-time, zi de zi. Dar să fie lângă mine la unele turnee, mai ales la turneele mari.”
Cu ce crede că ar putea să o ajute un antrenor în perioada asta, ce anume ar căuta de la el? „În primul rând, să comunice bine și să înțeleagă felul meu de-a fi, cum funcționez. Să vadă punctele mele forte și să le facem și mai bune, dar să lucrăm mult și pe cele slabe. Și să-mi ofere un pic de libertate pe teren, de creativitate în timpul punctelor, pe lângă planul de joc pe care îl facem, normal.”
Ce ar mulțumi-o peste un an? „În primul și primul rând să știu că oamenii dragi mie sunt sănătoși. Asta e cel mai important lucru. Și după, să ne bucurăm împreună de faptul că eu fac tenis, de ce reușesc să fac.”
Și, mai mult decât locul pe care se va afla, contează cum se va simți când va ajunge acolo. „Da, sunt pe deplin recunoscătoare pentru locul pe care-l ocup acum în clasament, pentru că spuneam mai devreme că îmi oferă foarte multe avantaje. Dar cum am ajuns acolo? Păi, pentru că la fiecare meci în parte, pentru mine era o bucurie să joc. În fiecare meci, nu mă interesa rezultatul, mă interesa să joc cu poftă, să dau în minge 100% și să știu că joc pentru mine, să-mi placă mie ce fac acolo. (…) Astea cred că sunt cele mai importante lucruri care te ajută să crești. Și clasamentul a venit de la sine.”
About Author
