Acum 37 de ani, STEAUA câștiga cel mai important trofeu la nivel european și singurul câștigat de o echipă din România, Cupa Campionilor Europeni, atunci când o învingea pe Barcelona cu 2-0, după loviturile de departajare.
Meciul se juca pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla, în fața a 45.000 de oameni.
Emeric Ienei îi folosea pe Helmuth Duckadam, Ștefan Iovan, Adrian Bumbescu, Miodrag Belodedici, Ilie Bărbulescu, Lucian Bălan (Anghel Iordănescu 72′), Laszlo Boloni, Mihail Majearu, Gabi Balint, Marius Lăcătuș, Victor Pițurcă (Marin Radu II 112′).
Antrenorul Terry Venables juca cu Urrutti, Gerardo, Migueli, Alesanco, Julio Alberto, Victor, Bernd Schuster (Moratalla 84′), Marcos, Pedraza, Archibald (Pichi Alonso 111′), Carrasco.
Personal aveam 11 ani când în fața unui televizor alb-negru cu lămpi, care se aprindea doar după 25-30 minute m-am rugat de părinți să-mi permită să stau noaptea târziu să văd acea finală. Trebuia să fiu cuminte zile întregi să iau nota meri la școală, altfel nmu putea vedea meciul.
Am stat cu tatăl meu tot meciul cu sufletul la gură, Steaua juca în alb,era ceva nou pentru mine, Tudorel Stoica a fost suspendat iar Bălan era titular. Iovan era căpitan, și asta era o noutate, cele două culori erau de fapt, alb-negru, Atât.
Au ratat cei din Barcelona câteva ocazii, m-au trecut toate transpirațiile pe șira spinării. Eram în pijama, și totuși speram că ajunge și Pițurcă o dată cu fața la poartă în careu.
Pe final de meci televizor s-a încălzit și a trebuit să mergem la un vecin să vedem prelungirile. Era aproape 12 noaptea, nu se obișnuia să faci vizite nocturne. Ovidiu, vecinul meu trăia și el meciul extraordinar, cu aruncări în pat pe o dună cu pene, de mare, mare calitate. Am văzut penalty-urile, m-au dat lacrimile, binențeles că la ora respectivă nu cunoșteam dimensiunea performanței. Eram fericit, am adormit instantaneu, visând că ridic și eu trofeul deasupra capului. Era doar un vis…
A doua zi, pe caietul de român, pentru a nu uita numele lor, le-am scris numele jucătorilor, pe coperta de plastic din spate pentru a nu fi descoperit vreodată. În fiecare oră, îngroșam numele jucătorilor. Pur și simplu, zâmbeam în gol, sperând ca Majearu sau Lăcătuș să devină eroii unei generații!!!